PSIHANALIZA
 lui Sigmund FREUD

 

1 - INTRODUCERE 2- INCONSTIENTUL SI LUMEA VISELOR 3 - STADIILE SEXUALITĂTII INFANTILE 4 - COMPLEXUL LUI OEDIP 5 - VISELE SI PSIHANALIZA

 

1 - Introducere

Lui Freud îi datorăm termenul de inconstient, care este o componentă a psihicului uman, alcătuită din pulsiuni si dorinte refulate - adică eliminate din constiintă  datorită continutului lor dezagreabil sau imoral - si care nu cunoaste nici timpul si nici realitatea exterioară.
Aceste dorinti refulate se manifestă fie în vis, fie prin diferite simptomuri. De altfel Freud consideră visul ca fiind, într-un fel, un soi de simptom nevrotic.
Pentru el cauza visului este o dorintă iar continutul visului este realizarea acestei dorinte.
Dar realizarea dorintei este deghizată, mascată, în continutul visului, din două motive: pe de o parte aceasta permite o descărcare inofensivă a energiei reprimate de dorinta interzisă, iar pe de altă parte, disimularea adevăratei naturi a dorintei, permite persoanei care visează să doarmă în liniste. Ceea ce-l conduce pe Freud, în final, la concluzia că visul este o tentativă de realizare a dorintei refulate.
Visul este realizarea simbolică a  următoarele tipuri de dorinte:
 • dorinte infantile, vechi, care fac obiectul unor interdictii culturale si care nu pot accede la nivel constient în forma lor brută, neprelucrată. Sunt dorinte de tipul perversiunilor, incestului sau tendinte distructive, antisociale, criminale.
 • dorinte fiziologice prezente : foame, sex, excretie...
 • dorinte prezente, costient asumate, care nu pot fi satisfăcute din cauza unor circumstante exterioare.
 • dorinte prezente, respinse în incostient datorită faptului că nu pot fi acceptate de cenzura morală, socială.

Filozofic, inconstientul era definit ca  " lipsă de constiintă " , rezultat al unor dereglări în urma unor stări confuzionale.
Freud  însă dotează inconstientul de un alt tip de constiintă. Inconstientul este o instantă psihică normală la om care precede chiar existenta constiintei.

Inconstientul nu este amorf si inert ci este animat de o logică ( proces primar ) diferită de cea a constientului. El este capabil de a elabora un discurs si a produce manifestări care pot fi percepute de constiintă ( proces secundar ). În acest sens actul ratat, simptomul si visul, sunt cele mai răspândite expresii ale sale.

Existenta unei cunoasteri inconstiente apare ca un paradox. Cu toate acestea analiza clinică freudiană a nevrozelor pune în evidentă o cunoastere inconstientă disimulată si, în acelasi timp, încercând a se face cunoscută ( procesul de refulare).
Este ca si cum un rezervor urias de cunoastere si informatii se află în stare de gestatie în teritoriul stăpânit de inconstient iar accesarea datelor la nivel constient s-ar face prin intermediul unui mecanism de apărare, care are ca scop tocmai protectia egoului contra presiunii enorme a masei de cunostinte. Căci cunoasterea constientă al cărei continut e  circumscris frontierelor egoului nu poate niciodată gera, manipula, masa enormă a cunoasterii înglobate în inconstient.

Căci Freud găseste că inconstientul are două aspecte diferite si complementare.
El vorbeste despre un inconstient "de jos" - un fel de depozit, de arhivă care contine reziduurile personalitătii- si un inconstient "de sus" asimilat supra-Eului - expresie a unor instante socializate ale psihicului, de natură preponderent inconstiente.

Eul (Ego) în acceptia lui Freud are un rol de observator, de regulator si declansator. El interactionează si este supus exigentelor care provin din rezervorul de pulsiuni si gânduri refulate, precum si imperativelor Supra-Eului (prezentat ca fiind expresia interiorizării  interdictiilor). Totodată este supus presiunii realitătii lumii exterioare, lumea obiectelor.
Pentru a mentine integritatea personalitătii Eul caută să se protejeze dezvoltând anumite mecanisme de apărare (refularea, regresia, izolarea, etc).
Munca de analiză care este parte componentă a psihanalizei si implică tocmai o anihilare a mecanismelor de apărare ale Eului, face ca pulsiunile si afectele refulate, "interzise", să redevină constiente si ca urmare obligă Eul să se reorganizeze la un nivel superior, optimal.
Pentru a scăpa de angoasă, Eul poate căuta să nege realitatea sau chiar să se "refugieze" în lumea fantasmelor pentru a se proteja, ceea ce va afecta raportul său cu realitatea si urmarea este deschiderea drumului spre delir, nevroză sau psihoză.
Un Ego puternic, "învingător" si eficace implică măsuri de apărare eficace, ceea ce presupune în egală măsură limitarea angoasei la un nivel acceptabil si acordare unei părti de satisfactie pulsiunilor.

Asadar psihicul uman nu se reduce numai la constiintă, asa cum a considerat psihologia până la aparitia psihanalizei.
Psihologia constientului  trebuie completată cu o psihologie a inconstientului, care se ocupă de fenomenele psihice inaccesibile în mod direct constiintei.

Inconstientul se manifestă în planul constientului de manieră simbolică.
Asa cum am mai spus, continuturile inconstiente nu se pot manifesta direct în planul constiintei, exprimarea lor fiind deghizată, mascată, deformată, constientul neputând identifica despre ce este vorba.
Ca urmare simptomul nevrotic este pentru pacient de neînteles, constientul nefiind capabil să acceadă direct informatia nedeformată, nedeviată pe care inconstientul o detine.
Între inconstient si constient se află bariera cenzurii care foloseste simbolul în încercarea permanentă de a mentine echilibrul individualitătii.

Analizând diferitele aspecte ale simptomului, Freud ajunge să stabilească o legătură de continut între simptom si vis. Conflictul care se exprimă prin simptom  se regăseste în visele pacientului. Astfel visul devine materialul care permite interpretarea simptomului si, prin extensie, ajută la întelegerea naturii inconstientului.

Ideea de inconstient este în continuă evolutie si se îmbogăteste cu noi semnificatii.
Inconstientul nu este un depozit de vechituri nefolositoare, " groapa de gunoi " a constientului, ci este un domeniu dinamic, în plină miscare, care are tendinta permanentă de a se manifesta, de a se revela continuu în planul constientului.

Termenul de sexualitate infantilă poate părea derutant la prima vedere datorită perceptiei particulare pe care o are termenul de sexualitate, care trimite imediat cititorul cu gândul la sexualitatea genitală.
Trebuie deci subliniat de la bun început că, pentru Freud, sexualitatea infantilă nu este realizarea nemijlocită a unei activităti sexuale ci este vorba în primul rând de căutarea plăcerii (libido).
De altfel orice fiintă umană, indiferent de vârstă, este în permanentă căutare  a obtinerii plăcerii si caută să-si satisfacă această necesitate folosindu-se  de diferitele zone erogene ale propriului corp sau de stimuli din mediul înconjurător.
Deci, pentru Freud,  tot ce are legătură cu activitătile primelor faze ale copilărieii, în căutarea satisfacerii plăcerii, pe calea stimulării unui organ sau altul  constituie sexualitatea infantilă.

 • STADIUL ORAL (de  la nastere la 18 luni)

Din primele luni de viată, gura este, cu predilectie, izvorul principal de plăcere pentru micul bebelus.
Proximitatea sânului matern sau a biberonului conferă, pe lângă reconfort si o sursă de plăcere.
Cu trecere timpului micutul începe să-si sugă degetul.
Zona erogenă ( generatoare de plăcere senzorială ) se află la intersectia aparatului respirator cu cel digestiv, prelungindu-se cu zonele tactile ale pielii.
Referindu-se la sânul mamei care alăptează, Freud spune că acesta procură " satisfactia libidinală sustinută de necesitatea fiziologică de a fi hrănit ".
Sânul matern este astfel primul obiect al plăcerii  si al dorintei cu care ne întâlnim în viată.
Spre sfârsitul acestei prime faze, activitatea orală devine din ce în ce mai accentuată. Copilul poate să manifeste o oarecare agresivitate, refuzul de a fi hrănit, sau poate musca persoanele din anturaj.
Într-un cuvânt, prin intermediul gurii copilul intră în contact cu lumea înconjurătoare.

 • STADIUL ANAL ( între 18 luni si 3-4 ani )

La începutul acestei perioade copilul devine constient de actul defecatiei.
Zona erogenă devine mucoasa ano-rectală si prin extensie interiorul propriului corp.
La începutul stadiului anal copilul nu are nici un fel de dezgust fată de propriile-i excremente, din contra se joacă cu ele, poate să-si bage mâinile si să mânjească împrejur...
De fapt copilul devine foarte intrigat de descoperirea noilor senzatii pe care i le procură acest produs care era parte din el, care iese din el si  pe care îl poate manipula.
Are deci loc un transfer al pulsiunilor si plăcerilor senzuale din zona gurii în cea ano-rectală.
Senzatia, procurată în timpul actului defecării, de expulzare-retinere, plăcerea resimtită în timpul "jocului de-a retine-evacua " explică de altfel de ce copilul cere atât  de des la olită.
Apoi părintii si anturajul îl învată pe micut că excrementele sunt murdare, că nu trebuie atinse, etc..
Freud consideră că la această vârstă apare sentimentul de agresivitate care însoteste notiunile de proprietate, putere, control, stăpânire etc.
Este perioada când copilul începe să facă primii pasi. Odată cu acest debut de autonomie el învată sa spună "nu" ( negativism),  refuzând, adesea nejustificat,  de a da sau a face ceea ce i se cere.
Tot în acest stadiu copilul învată să acceadă în mod pasiv la satisfacerea senzatiilor prin experiente dureroase, plăceri  masochiste.

• STADIUL FALIC (înspre vârsta de 5 ani)

În această fază plăcerile se localizează în zona aparatului genital.
Copilul descoperă propriul sex. Senzatia de plăcere resimtită la atingerea propriului sex antrenează masturbarea infantilă directă  sau indirectă.
Băietelul care descoperă absenta penisului la propria mamă poate încerca " teama de a fi castrat", cu atât mai mult cu cât i se interzice de a se juca cu propriul penis.
Fetita, din contra încearcă un acut sentiment de gelozie datorat  faptului de a nu poseda, la rândul ei, un penis.
Această constientizare a sexului este însotită de o mare curiozitate pentru tot ce are legătură cu activitatea sexuală a adultilor.
Copilul începe să se întrebe " cum se fac copiii?" si îsi imaginează raporturile sexuale ale părintilor ca pe o actiune agresivă, sadică.


Această succintă trecere în revistă a teoriilor lui Freud privind stadiile sexualitătii infantile, aruncă o lumină revelatoare asupra originalitătii psihanalizei, care, la momentul aparitiei, a suscitat destule controverse si pasiuni.
Totodată Freud leagă diversele tulburări psihice ale vârstei adulte, în special nevrozele, de fixatiile pe care pacientul le face relativ la una din fazele sexualitătii infantile.

O teorie la fel de inedită si "spectaculoasă" o reprezintă Complexul lui Oedip.
Ea vine în continuarea si  completarea stadiilor sexualitătii infantile.
Trebuie spus că la această vârstă copilul, indiferent de sex, nu cunoaste un alt organ genital în afară de penis. Vaginul nu este " descoperit " decât mai târziu, spre perioada adolescentei.
Astfel după ce băietelul ajuns la vârsta de 4-5 ani trece prin faza descoperirii propriei sexualităti precum si a constientizării activitătii sexuale a părintilor, începe să-si dea seama de relatia cu totul specială care există între el si cei doi părinti ai săi. Este vorba de o relatie triunghiulară în care micutul devine constient de tandretea pe care mama o dovedeste fată de tată si realizează că el nu este singurul destinatar al preocupărilor materne.
Denumirea complexului vine de la tragedia anticului erou Oedip, cel care ia locul propriului tată, căsătorindu-se cu însăsi mama sa.
Acest complex se exprimă prin sentimentele de gelozie si agresivitate care caracterizează comportamentul micutului fată de tată în această perioadă.
Mama devine obiectul dorit  cu ardoare, iar tatăl adversarul care ocupă locul râvnit.
În încercarea de a deveni singurul beneficiar al atentiilor materne, un soi de rivalitate se instaurează în raporturile dintre copil si tatăl său. El caută prin toate mijloacele să-si îndepărteze tatăl si să-i ia locul. În această "competitie " el încearcă să fie la fel de puternic, de rapid, de seducător ca tatăl. E un fel de transferare a rivalitătii sexuale pe terenul calitătilor personale.
În acelasi timp intervine teama de castrare, el temându-se că tatăl l-ar putea pedepsi lipsidu-l de obiectul competitiei: penisul. Această teamă este atât de puternică încât duce la inhibarea dorintei de competitie si la instaurarea unei atitudini de supunere neconditionată urmată de un sentiment de admiratie fată de tată.
În ceea ce priveste problemele întâlnite la fetită, ele sunt mai nuantate si mai complexe.
Spre deosebire de băietelul care manifestă teama de castrare, ea doreste să "achizitioneze" penisul, exprimând dorinta inconstientă de a avea penis. Comportamentul ei fată de tată vine în întâmpinarea acestei dorinte.
Odată rezolvat acest complex al lui Oedip, o mare parte din emotiile legate de viata sexuală infantilă sunt refulate, uitate, adică trimise în inconstient  unde "zac"  în stare latentă până spre perioada pubertătii, când reapar la suprafata într-o formă sublimată. Energia acestor emotii este redistribuită, reorientată înspre activităti sociale, culturale, etc.
Comportamentul adultului rămâne însă tributar modului în care complexul lui Oedip a fost rezolvat în copilărie, acesta putându-si întrerupe dezvoltarea (fixatie) sau chiar regresând la un stadiu anterior (regresie).

Conform psihanalizei, complexul lui Oedip joacă un rol major în structurarea personalitătii si în orientarea dorintei, a libidoului.
Chiar dacă astăzi multe din ideile lui Freud sunt contestate, căci în urma odservatiilor directe nu se poate confirma importanta si  rolul covârsitor în dezvoltare psihismului uman pe care psihanalistii îl acordă complexului lui Oedip, meritul lui Freud în a deschide noi orizonturi cercetării psihicului uman si implicit în dezvoltarea psihologiei ca instrument de analiză al acestuia, rămâne unul fundamental căci o psihologie care ar încerca să ignore aportul psihanalizei ar fi sortită esecului.

Cum am mai spus, conform teoriei lui Freud, visul ar fi o realizare deghizată, mascată a unei dorinte refulate, reprimate.
El are un continut manifest, constituit din datele explicite apartinând visătorului ( imagini, sentimente, idei, impresii, pe care visătorul si le aminteste la trezire) si continutul latent, ansamblul de informatii inconstiente care sunt la originea visului si la care nu avem acces decât ca rezultat al interpretării psihanalitice a visului. De fapt este acelasi continut care se exprimă de manieră diferită.
Interpretarea psihanalitică a visului ar consta tocmai în restituirea dorintei refulate.
Ceea ce Freud numeste cenzură este un fel de instantă superioară care are privilegiul de a permite constiintei accesul la anumite tendinte ale subiectului în cauză.
Anumite vise însă, par a nu se supune modelului propus de Freud.
Astfel este cazul viselor angoasante, a cosmarurilor, pe care el le tratează ca pe tulburări mentale precum fobia sau nevroza, considerând că emotia resimtită poate să nu fie în raport cu contextul intrinsec al elementelor onirice.

Visul apare ca un fel de rebus, un cumul de semne codificate si nu ca o însiruire de imagini independente.Trama onirică, cantitatea impresionantă de asociatii care apar în imaginile prezente în vis, este subordonată câtorva idei fundamentale, gânduri de bază.
Visul este o formă de gândire distinctă de cea din starea de veghe constientă, care are rolul de a sustrage cenzurii elementele visate.
El este considerat un fel de substitut al unei scene infantile modificate prin transfer si actualizate în prezent. Este vorba despre o regresie care îmbracă mai multe forme si expresii, de la pasajul de la o instantă psihică spre o alta, la "retrăirea" unei satisfactii din trecut si până la exprimarea unei "expresivităti primitive".
Două procese intră în joc (de care am mai amintit deja): procesul primar care este legat de functionarea inconstientului ce tinde spre mentinerea si afirmarea "identitătii de perceptie" si procesul secundar caracteristic constientului care tinde spre "identitatea de gândire".

Studierea si interpretarea viselor, în scop profilactic, de către psihanaliză este un procedeu "revolutionar" pe care Freud îl introduce in stiinta psihicului uman - psihologia.
Într-un fel psihanaliza se aseamănă cu metoda populară de tălmăcire a viselor ( metoda descifrării) prin aceea că face o analiză a visului element cu element si în final se oferă un sens general.
Dar, în timp ce metoda populară  propune o cheie de simboluri mai mult sau mai putin arbitrară, psihanaliza utilizează simbolurile individuale ( deseori evidentiate prin metoda asociatiilor libere de idei) care sunt deci specifice pentru un individ anume.
Ulterior Jung va completa această analiză introducând notiunea de arhetip, un fel de simbol colectiv, precum si metoda asociatiei dirijate de idei.